A COBORÂT la ORAȘ după 35 DE ANI. Trăiește ca ACUM 200 DE ANI și a aflat abia acum că CEAUȘESCU a murit

O femeie de 84 de ani trăieşte într-un sat din Munţii Orăştiei ca acum 200 de ani. Spune că trei lucruri contează în viaţa ei: Dumnezeu, oile şi pământul.

Ioana Romoșan

Sursa: REMUS SUCIU

123456789

Se numeşte Ioana Romoşan, locuieşte în Târsa, un sat de pe o culme a Munţilor Orăştiei, iar în urmă cu şase ani ne mărturisea că nu înţelege cum pot oamenii să locuiască „unii păstă alţii”, în blocuri, şi nu credea că Ceauşescu a fost împuşcat. În ianuarie 2012 a fost nevoită să coboare la oraş, la spital, din cauza unui infarct. Pe durata internării n-a reuşit să-şi dea seama cum merg lucrurile la oraş, însă a reuşit să-i uimească pe medici.

La 84 de ani, singura sa problemă de sănătate este cea cardiacă: „O fost noapte când am ajuns la Orăştie. N-am văzut nimic. Doctorii s-or mirat că, la anii mei, numa baiu’ ăsta l-am avut, cu inima, în rest, nimic – nimic. Când am plecat era zâuă, da’ tăt n-am văzut mare lucru. Numa’ o nebuneală de maşâni”. Femeia nu mai coborâse în Orăştie şi în niciun alt oraş de mai bine de 35 de ani.

Singură pe culmea munţilor, mama Ioana găteşte cu drag când are musafiri şi se mândreşte cu colecţia de bancnote de pe vremea lui Ceauşescu 
FOTO: REMUS SUCIU

Trei lucruri contează mult în viaţa "Boacăi", aşa cum îi zic puţinii ei săteni: Dumnezeu, oile şi pământul. Spune că Dumnezeu îi dă putere să muncească zi lumină, iar oile şi pământul o ajută să supravieţuiască. Mai nou, într-o cuşcă de lângă intrarea în căsuţa ei de lemn ţine vreo 10 pui de care e tare mândră: „Îs de-ăia americani. Le mai dau drumu’ din cuşcă şi tăt după mine vin. Unii mi să mai urcă pă umăr şi acolo stau”. Vara are destul timp pentru cosit ograda şi pentru îngrijit trei petice de pământ în care şi-a pus porumb, fasole şi cartofi. Oile îi sunt acum plecate mai sus în munte.  Acasă are doar doi berbeci şi câteva mieluşele. În fiecare primăvară îşi completează pensia lunară de 100 de lei cu ce-i mai dau oamenii cărora le dă miei pentru dus la târg. „Nu iau pă un miel trei milioane că doară nu-i vacă. Îmi dau oamenii ăştia cam 300 – 400 de mii (lei vechi)”. Ni se pare puţin, iar femeia pare descumpănită. Trece repede peste subiect adăugând: „Ei, banii... io ş-acuma mai am bani de pă vremea lui Ceauşescu”, după care ne arată câteva bancnote de 10, 25 şi 50 de lei. Vreo 400 de lei „comunişti” în total. „N-am avut pă ce să-i dau. Din pensie-mi mai iau de la magazin câte o litră de uloi, o pită, ori o kilă de făină albă. Restu’…restu vine de la ce-mi dă Dumnezeu aicea. Uite, am nucu ăsta mare şi fain. Da’ io nu poci roade nucile. Le dau la o vecină şi ea-mi dă altceva, ce-oi avea nevoie mai la toamnă”, explică bătrâna.

Femeia ne lămureşte, în sfârşit, de unde i se trage şi porecla. În 2007, în glumă, ne spunea că i se zice „Boaca” pentru că nu se lăsa dominată de unii şi de alţii şi „bocănea din gură”. Acum mărturiseşte că nu-i place deloc numele ăsta: „Of doamne! Bunicu’ meu o fost într-o vară prins cum fura nişte boci (bostani- n.red.). De-atunci lui i s-o spus «Boacă», iar nouă, la tăţ’ ni s-o spus dup-aia «a lu’ Boacă».

Singură, în sălbăticie

Boaca n-a fost niciodată la şcoală. De mică a fost trimisă cu oile, pe munte. A fost căsătorită de două ori. N-a avut noroc. Primul bărbat i s-a prăpădit de tânăr, iar al doilea „era un beţât şi jumătate care o schimbat şepte muieri”. L-a lăsat ea, şi-a vândut câteva oi şi, cu 5.000 de lei, cu vreo 30 de ani în urmă şi-a cumpărat un teren de vreo două hectare, mărginit de fagi şi mesteceni. Un pârâiaş curat ca lacrima îi trece prin faţa căsuţei de lemn pe care i-a ridicat-o un meşter într-o singură săptămână. Alte două căsuţe, un pic mai mici, servesc drept cămară, iar cealaltă e adăpostul de iarnă al mioarelor.

E singură, iar până la cei mai apropiaţi vecini ai ei e de mers aproape un kilometru. „Duminica mă mai duc pi la ei să mai văd să mai aud şi io cum cântă cutia aia (televizorul – n.red.). În rest, îs numa’ p-aici, p-acasă. Am de grijit la mioare, de dat la pui. Plus că acuma-i vară şi, dacă nu-mi cosesc iarba, la iarnă cu ce-mi ţin oile?! Îi tare greu iarna, da’ şi vara. Acuma o săptămnână m-am trezit cu un lup aici, lângă casă. Am ieşit la el cu bâta, da tăt o luat o oaie. Era mare cât un viţeluş, ş-avea o coadă groasă şi-ndoită. Aşe-i la munte! Mai vine şi ursu, toamna. De urs mi-i frică, da de lup nu mi-i”. 

A avut patru copii. Unul dintre ei „însurat pe la Bihor, pe unde-o fi Bihoru’ ăla nu ştiu că n-am fost”, a făcut infarct pe când avea vreo 30 de ani. Ceilalţi trei, un băiat şi două fete, îşi duc deja bătrâneţile prin alte părţi ale judeţului Hunedoara. Au şi ei între 59 şi 64 de ani şi le vine greu să mai urce-n munte, în satul pe care mama lor refuză să-l părăsească. Vorbeşte despre copiii ei în timp ce întoarce de pe-o parte pe alta câte o clătită cu care-şi tot îmbie oaspeţii. De data asta se simte în vocea ei regretul că nepoţii şi copiii îi sunt departe. Au tot rugat-o să se mute la ei, dar de fiecare dată a răspuns hotărâtă: „Cum să plec de-aici?!”.

84 de ani, Ioana Romoşan a trăit fără curent, fără frigider, fără radio, fără televizor, fără maşină de spălat. Singurele zgomote din preajma casei sale sunt foşnetul copacilor, zăngănitul clopotelor şi ciripitul păsărilor. Acum nu mai are nicio şansă să trăiască altfel. Şi nici nu vrea.

Sursa: http://www.evz.ro

Asculta Radio Vocea Sufletului! Muzica si emisiuni pentru sufletul tau
http://radiovoceasufletului.ro

În căutarea unui partener de viață - Mooji

Asculta Radio Vocea Sufletului! Muzica si emisiuni pentru sufletul tau
http://radiovoceasufletului.ro

Interviu cu Prof. dr. Ioan Bradu Iamandescu: „Pe muzică barocă, neuronii capătă un ritm specific geniilor"

Preferinţa pentru muzica de calitate nu ţine cont doar de educaţie, ci mai ales de inteligenţă, iar ascultarea muzicii are aproape numai efecte benefice. Profesorul Iamandescu a realizat primele studii de muzicoterapie din România, în cadrul catedrei de Psihologie Medicală şi Psihosomatică a UMF „Carol Davila“ din Bucureşti.

Orice melodie care ne place aduce beneficii, spune profesorul Iamandescu.

„Adevărul": Este adevărat că muzica ne poate face să simţim mai puţin durerea?

Ioan Bradu Iamandescu: Muzica joacă un rol mult mai important decât am putea crede. În Antichitate se mergea chiar până la folosirea flautului în dreptul zonei afectate de lumbago. Dincolo de asta, muzica şi-a dovedit posibilităţi terapeutice în plan psihologic şi somatic. De exemplu, efectul antalgic, de combatere a durerii, a fost evidenţiat într-un mod spectaculos in timpul operatiilor. Pacentii care au ascultat numai muzică au simţit mai puţina durerea decât cei care au luat calmante. Muzica se utilizează foarte mult în chirurgie.

„Adevărul": Aţi studiat efectele muzicii asupra organismului şi aţi scris un tratat de muzicoterapie în acest sens.

Ioan Bradu Iamandescu: Am scris primul tratat de muzicoterapie receptivă, iar peste o săptămână-două va apărea o nouă ediţie a acestui tratat, care a fost îmbunătăţit prin contribuţia a nouă personalităţi din domeniul muzicoterapiei internaţionale. Aceste personalităţi m-au ajutat să lărgesc cadrul acestei abordări şi să încerc să introduc muzicoterapia la noi în ţară ca specialitate muzicală, lucru care este pe cale să se realizeze şi cu ajutorul cadrelor didactice de la Universitatea de Muzică din Bucureşti şi al mai multor psihologi. Numai că este un domeniu foarte pretenţios, care cere cel puţin trei ani de formare şi acum este o tatonare în această direcţie. Cartea despre care vă vorbesc se adresează în primul rând melomanilor.

„Adevărul": Este eficientă orice melodie care ne place sau gusturile se discută?

Ioan Bradu Iamandescu:  Orice muzică este eficientă, în mod sigur, dar s-a dovedit că piesele din repertoriul clasic şi romantic activează cel mai mult creierul. Chiar dacă există aşa-numita muzică preferată (unul vrea romanţe, unul vrea rock), există tomografia cu emisie de pozitroni care arată cum muzica lui Mozart activează 99%-100% din scoarţa cerebrală. Şi, în general, muzica simfonică şi de cameră activează creierul în proporţie de 90%, spre deosebire de muzica uşoară sau tangoul, de exemplu, care activează creierul în proporţie de 50%. Mai mult, nicio muzică nu poate depăşi pragul pe care îl atinge muzica barocă, de exemplu, ale cărei unde sonore au frecvenţe care se înscriu în zona de activare optimă a activităţii cerebrale. Dacă ascultăm muzică barocă, neuronii capătă un ritm de activitate ciclică între 8 şi 12 cicli pe secundă, ceea ce se întâmplă numai în cazul geniilor! Numai că geniile îl au permanent, în vreme ce omul care ascultă muzică îl are doar cât ascultă muzica, dar este suficient, pentru că îmbunătăţeşte memoria.

„Adevărul": Înseamnă că ar trebui să ascultăm muzică în timp ce învăţăm?

Ioan Bradu Iamandescu:  Da, muzică în stil baroc în special, adică Bach, Telemann, Handel. O doctorandă a mea, psihologul Liliana Neagu, a dovedit că persoanele care învaţă folosind acest fundal sonor obţin performanţe cu 40% mai mari la testele de memorie. Poate că mai târziu se va putea ca în sălile de clasă să se pună muzică în surdină ca fundal sonor, care să nu distragă atenţia, dar care să favorizeze memoria.

„Adevărul": În afară de stimularea memoriei, ce alte efecte mai are muzica? Şi ce tipuri de muzică clasică sunt cele mai indicate?

Ioan Bradu Iamandescu:  Muzica barocă are efecte foarte bune, slavă Domnului, şi pentru relaxare, şi pentru terapie, dar aici, sigur, îi putem include şi pe Mozart, pe Beethoven, pe Wagner. De asemenea, efectul antalgic este mare şi la muzica preferată. În studiile mele, am pus muzica pe care a vrut-o fiecare, chiar şi muzică populară gen „Uhăi, bade". Şi aceasta a avut efect antalgic. Dar am pus şi muzică clasică şi aceasta a avut mai mult succes! Ştiu acest lucru pentru că am avut un aparat care te ciupea şi provoca durere, iar intensitatea senzaţiei era înregistrată, aparatul spunea cât te doare. Eu vă pot spune că am avut Zona Zoster, cu dureri mari localizate la ureche, am crezut că am otită. Am ascultat la căşti „Amurgul zeilor" de Wagner - şase ore, de la ora două la opt dimineaţa. Mă mai durea foarte puţin când am ajuns la medicul ORL-ist. În altă ordine de idei, o cercetare recentă a colectivului nostru a demonstrat o scădere considerabilă a glicemiei pe fondul audiţiei muzicii clasice. Toate aceste cercetări nu au alt rol decât să convingă marele public, dar şi lumea medicală, de valoarea muzicoterapiei şi să pregătească atmosfera în ţara noastră pentru introducerea muzicoterapiei ca specialitate complexă, pe care trebuie să o practice fie un muzicolog cu pregătire de psihologie, fie un psiholog cu educaţie medicală, fie un medic care să aibă o cultură muzicală deosebită şi noţiuni de psihologie.

„Adevărul": Se spune că plantele cresc mai bine, că văcuţele dau mai mult lapte pe muzică de Mozart. Este adevărat?

Ioan Bradu Iamandescu:  Da. Şi nu numai Mozart, muzică clasică, muzică armonioasă. Pe de altă parte, ascultând un discurs al lui Hitler, plantele s-au chircit, s-au ofilit.

„Adevărul": Diferă impactul pe care îl are muzica asupra noastră dacă o ascultăm în cadrul unui concert la Ateneu, de exemplu, sau acasă, la căşti?

Ioan Bradu Iamandescu:  La un concert, efectul este maxim, deoarece sunt trei factori implicaţi: în primul rând, concentrarea este mult mai bună, te duci la concert ca să asculţi muzică. Pe de altă parte, este vorba de acţiunea sunetelor asupra corpului, întregul corp este învăluit de aceste efluvii sonore la modul direct. Şi apoi, contează caracterul emoţiei colective. Este vorba de fenomenul de contagiune emoţională care potenţează trăirile. Şi caracterul de eveniment pe care îl are participarea la un concert este important.

„Adevărul": Sunt artiştii, în general, şi persoanele care cântă, în special, mai sănătoşi, mai fericiţi sau mai puţin stresaţi decât ceilalţi?!

Ioan Bradu Iamandescu:  Aici este vorba despre muzicoterapia activă pe care eu nu am analizat-o, deoarece este mult mai puţin la îndemâna oricui să cânte în casă, să cânte la un instrument chiar, poate cel mult să cânte într-un cor. Nu sunt studii foarte exacte în acest sens, încă nu avem o statistică şi în ştiinţă nu poţi să mergi numai pe impresii. Dar se pare că muzicienii trăiesc mai mult - cu unele excepţii regretabile, desigur. Uitaţi-vă la marii zei, Herbert von Karajan, Arthur Rubinstein, la 94 de ani cânta la pian, Pablo Casals. Muzica stimulează imunitatea, iar cine are o imunitate mai bună trăieşte mai mult. Cel puţin din punctul acesta de vedere se poate spera. Dar ascultând muzică, efectele sunt cu siguranţă benefice. Să revenim la gusturile muzicale. Vreau să reţineţi un lucru. Nu există obstacol pentru a beneficia de efectele muzicii aşa-zise grele. Nu este valabilă ideea că-ţi trebuie neapărat o educaţie muzicală. O educaţie muzicală favorizează un contact mai uşor cu această muzică, dar oamenii care sunt foarte inteligenţi apreciază un astfel de gen indiferent de cultura lor muzicală. Dovadă stau notele pe care ei le dau pieselor din repertoriul simfonic şi de cameră. Cele mai noi cercetări pe care le-am făcut pe plan internaţional sunt în domeniul muzicodiagnosticului, este un concept prin care reuşesc să îmbogăţesc examenul psihologic prin felul în care bolnavul descrie, pe baza impresiilor personale, ce îi sugerează muzica pe care o ascultă, fără să ştie cine este compozitorul sau cum se numeşte piesa. O să vă dau un exemplu: o femeie de serviciu, când a ascultat un fragment de Wagner, „Călătoria lui Siegfried pe Rin", o muzică accesibilă, frumoasă, a fost extrem de impresionată şi a descris exact ce a vrut să spună Wagner, dar într-o formă modificată, adaptată secolului: şi-a amintit de o călătorie a ei nu cu luntrea, ci cu autobuzul, în care vedea locuri frumoase. I-am spus că are un nivel de inteligenţă ridicat şi mi-a zis că a fost bună la carte, dar n-a putut să continue. Însă copilul ei este olimpic! Deci avea gena aceasta, dar nu s-a putut realiza.

Muzica lui Mozart activează aproape 100% din scoarţa cerebrală. Ritmul trezeşte instinctele, melodia emoţiile, iar armonia inteligenţa.

„Adevărul": Ce le transmiteţi tinerilor care ascultă muzică „supărată", zgomotoasă?

Ioan Bradu Iamandescu: Să nu abandoneze o astfel de muzică, dar să nu devină prizonierii ei, să încerce şi altceva. Să o asculte la petreceri, mai ales muzica uşoară de bună calitate, muzica de film. Şi mai ales, să cânte ei înşişi, într-un cor, la un instrument. Îi dezvoltă mult. Anihilează efectul stresului şi le finisează personalitatea. Îi face mai complecşi.

„Adevărul": Dar manele?

Ioan Bradu Iamandescu:  Manelele, dacă vreţi, sunt foarte bune pentru exacerbarea instinctelor. Şi am spus tot. Dar exacerbează şi instinctul de agresivitate, nu doar pe cel sexual, care e bun. Muzica manelelor activează toate organele şi aparatele „de la buric în jos", ca să zic aşa, în timp ce muzica cealaltă - „de la buric în sus".

„Adevărul": De ce se întâmplă aşa?

Ioan Bradu Iamandescu: Manelele înseamnă în primul rând ritm, iar ritmul stimulează instinctele. Melodia stimulează afectivitatea, emoţiile, le rafinează, iar armonia sonorităţilor, orchestraţia stimulează inteligenţa. „Bolero"-ul lui Ravel, după părerea mea, este exemplul de muzică completă: are un ritm obsedant, este melodic şi are o orchestraţie care creşte progresiv. Acesta este exemplul de muzică în care găseşti toate cele trei trăsături.

„Adevărul": Riscă să devină oarecum „autişti" cei care ascultă muzică la căşti în mijloacele de transport şi în toate momentele în care vor să evadeze?

Ioan Bradu Iamandescu: Nu înseamnă că muzica îi face autişti, ci că aceia care au această înclinaţie spre introversie se izolează cu ajutorul muzicii. Unii evadează şi pe calculator. Şi eu zic că în lumea muzicii e mai bine decât în cea a calculatorului. Iar muzica poate fi un ecran foarte folositor pentru studiu, după cum spuneam. Revenind însă la căşti, atenţie la riscul hipoacuziei! În Germania, o treime din tineri sunt hipoacuzici, iar Germania nu este o ţară din lumea a treia, ca noi.

„Adevărul": Aveţi un compozitor preferat?

Ioan Bradu Iamandescu: Îmi place foarte mult Haydn. Mi se pare un rezervor de optimism extraordinar, o baterie care te încarcă. Preferinţele acestea sunt însă şi în funcţie de starea de spirit şi de activitatea pe care o faci. Sigur, şi Mozart, şi Bach, şi Wagner. Beethoven rămâne însă Beethoven. Reprezintă omul cu toate dimensiunile lui, cu toate calităţile şi cu toate defectele lui. Pe lângă el, toţi ceilalţi sunt îngeri. Iar Bach este... cum să zic. Bach este infinitul. ''O educaţie muzicală favorizează un contact mai uşor cu muzica grea, dar oamenii care sunt foarte inteligenţi apreciază acest gen indiferent de cultura lor muzicală.''  

„Adevărul":  Una din două - Instrument sau voce? Ce preferaţi să ascultaţi?

Ioan Bradu Iamandescu:  Instrument. Dar şi opera sau liedul.

„Adevărul": Muzică clasică sau ambientală? Care ne relaxează mai bine?

Ioan Bradu Iamandescu: Muzica clasică (pe cei inteligenţi!).

„Adevărul": Concert în sală sau la căşti?

Ioan Bradu Iamandescu: Ambele, cu preferinţă pentru concertul în sală.

„Adevărul": Beethoven sau Mozart? Care compozitor ne ajută să ne concentrăm mai bine?

Ioan Bradu Iamandescu: Bach (râde). Poate şi Mozart.

CV Ioan Bradu Iamandescu: 

- Medic şi psiholog

- Data şi locul naşterii:11 decembrie 1942, Bucureşti

- Studiile şi cariera: Licenţiat în medicină şi în psihologie - Preşedintele Societăţii de Psihosomatică Aplicată şi Medicină Comportamentală din România - Şeful catedrei de Psihologie Medicală şi Psihosomatică a UMF „Carol Davila" din Bucureşti până în martie 2011, actualmente profesor asociat - Medic primar alergolog la Clinica Gral Medical Colentina - Autor a 22 de cărţi în domeniul psihosomaticii generale şi psihoneuroalergologiei - Autorul monografiei „Muzicoterapia receptivă"(foto) în 2004, reluată şi îmbogăţită împreună cu un colectiv interna­ţional în 2011

Sursa: adevarul.ro/sanatate/medicina/prof-dr-ioan-bradu-iamandescu-pe-muzica-baroca-neuronii-capata--ritm-specific-geniilor-1_50ace87a7c42d5a6638ba49a/index.html

Asculta Radio Vocea Sufletului! Muzica si emisiuni pentru sufletul tau
http://radiovoceasufletului.ro

Interviu DOREL VIŞAN: “Am învăţat să vorbesc cu corpul meu!”

“Mi-am luat, imaginar, ficatul în braţe şi l-am mângâiat”

- În urmă cu câţiva ani, admiratorii dvs. şi întreaga lume a teatrului românesc au intrat în panică auzind că sunteţi foarte bolnav de o su­ferinţă, cel mai adesea, fatală. Peste câtva timp, când zâmbetul dvs. a apărut din nou pe micul ecran şi pe scena Teatrului Naţional din Cluj, toată lumea a respirat uşurată. Acum, când norii negri au trecut şi sunteţi mai în formă ca ni­ciodată, ne gândim că minunea pe care aţi trăit-o le-ar putea fi de folos şi altora. Cum s-a în­tâm­plat?

- Acum câţiva ani am avut o infecţie la o coardă vocală şi am făcut o operaţie. La analizele necesare s-a descoperit şi “bucuria” asta la ficat: hepatită cronică virală! N-am ştiut până atunci de ea, duceam boala pe picioare, cum se spune. A fost un semnal de alarmă foarte dur, pe care a trebuit să-l gestionez cât mai repede, căci boala aceasta este foarte vicleană. Primul impuls a fost că e cuţitul la os şi că trebuie făcut ceva de ur­genţă, că altfel mă găt din lumea asta. Aşa că am început rapid cu tratamentul alopat, prescris de medic. Dar n-a fost suficient şi atunci am început tratamentul cu interferon, care este un medi­ca­ment extraordinar, dar are nişte reacţii secundare teribile, care pot mai degrabă să strice, decât să repare în organism. Poţi să-l iei, să te chinui de­geaba şi să n-aibă nici un efect. Eu am avut noroc, la mine a avut efect, într-o oarecare măsură, dar tot nu am fost restabilit şi vindecat total. În perioa­da aceea, întâmplarea, care niciodată nu e întâm­plătoare, a făcut să cunosc un medic mai tânăr, care m-a ajutat mult, pentru că m-a orientat spre medicina naturistă şi spre alte metode de tratament, care ţin de medicina complementară. Aşa am ajuns să-mi pla­nific singur vindecarea şi iată că acum sunt un om vindecat.

- Să le luăm pe rând, aţi înţeles, la un moment dat, că medicina alopată nu este suficientă pentru a trata boala dumneavoastră sau că este incapabilă să rezolve toate problemele medicale pe care le aveaţi…

- Da, am înţeles şi am simţit că medicina alopată a acoperit doar o parte a vindecării. Atunci m-am ho­tărât să caut şi alte metode de tratament. Eu citisem înainte câte ceva despre medicina complementară şi despre cea orientală, dar nu am folosit până atunci ceea ce ştiam, dar dacă am văzut că e bai mare, am reluat lecturile, învăţăturile şi notele mai vechi şi am început să practic unele dintre aceste metode. Primul pas a fost că am învăţat să-mi cunosc corpul, “să vorbesc” cu el. Pe orice organ poţi să-l setezi, să-l scoţi afară (imaginar), să vorbeşti cu el, să-l cureţi, să-l ştergi, să-l mângâi, să râzi cu el. Aşadar, am ur­mat mai departe sfaturile medicinii alopate, dar, în pa­ralel, am aplicat tehnici orientale de echilibrare, de energizare, de setare a fica­tu­lui. Se spune că există o ie­rarhie a organelor. De exem­plu, stomacului poţi să-i or­doni să se alinieze la un stan­dard, dar ficatul este un nobil cu care trebuie să te porţi fru­mos. Inima este regele, plămânii – statul major, ve­zica biliară este tribunalul, ficatul e consiliul de mi­niştri, stomacul este ariergarda, aprovizionarea, intestinele şi rinichii sunt servitorii, debarasează, rinichii filtrează sângele, au o muncă de salahor. Poa­te nu le-am spus pe toate, dar cam aşa este organizată armata trupului. Dar să revin la boala mea, eu am vorbit cu ficatul, l-am scos (imaginar), l-am luat în braţe şi l-am mângâiat şi i-am făcut o carapace de apă­rare, ca aceea a unei broaşte ţestoase. Mental, în jurul ficatului, am pus o plasă, care să-i permită res­piraţia, dar prin care viruşii, care îl înconjurau să nu mai poată ajunge la el. Pe viruşi mi i-am imaginat ca pe nişte căluţi de mare ce încercau să-şi bage nasurile alungite prin plasa de care v-am vorbit. Ori acolo, în interiorul ficatului, lângă plasa aceea, mai aveam eu nişte “oameni” ai mei, aliaţii mei, care mă slujeau şi care veneau cu nişte săbii şi tăiau nasurile căluţilor, adică ale viruşilor. Pare copilăresc ceea ce vă spun, pare un joc de copil. E ca o poveste. Şi căluţii răniţi mergeau la ceilalţi şi le spuneau, măi, nu mai veniţi şi voi, că acolo vă taie nasul şi eu vedeam mental, îmi imaginam că nu mai vin alţii, că nu se mai apropie. Şi chiar simţeam că nu mai vin. Eu aşa am procedat, şi mi-am planificat ca în 3 săptămâni să scap de viruşii care mi-au atacat ficatul şi aşa a fost, în 3 săptămâni n-a mai fost nici un virus. După alte 3 săptămâni au venit din Scoţia rezultatele analizelor făcute la un laborator specializat în asemenea boli, şi scria negru pe alb: “Virus hepatic nedetectabil”. Doctoriţa alopată care mă îngrijea m-a întrebat ce am făcut şi i-am spus că mi-am planificat vindecarea. Am spus că vreau ca atunci aşa să fie şi aşa a fost. Asta înseamnă să pla­nifici mental: vreau ca atunci să fie aşa şi aşa va fi. Aşa­dar, dacă-ţi impui şi bagi un program în creier, pro­gramul acela chiar funcţionează. Asta este ceea ce nu înţeleg occidentalii şi medicina alopată, din păcate. Ei râd de chestia asta, dar eu am mai vorbit şi cu alţi oameni care mi-au spus că instinctiv au procedat aşa, adică şi-au imaginat vindecarea şi chiar s-au vindecat. Şi eu m-am trezit cu ficatul vindecat.

- Spusă aşa, sub forma unei poveşti, vindecarea pare foarte simplă. Chiar aşa să fie?

- Dacă crezi în puterea minţii tale, în puterea gândului, chiar aşa este. Numai că trebuie să fii perseverent în aplicarea acestor metode şi să nu le întrerupi total niciodată. Chiar şi după ce ai primele semne de vindecare, trebuie să le mai practici. În cazul meu, lucrurile s-au com­plicat în sensul că tratamentul cu inter­feron a avut nişte efecte secundare extrem de ne­plăcute. Mi-a distrus un genunchi total, pi­ciorul s-a umflat şi s-a format ceea ce medicii numesc chist Baker, care a ajuns la o mărime de 12 cm. Medicii alopaţi care m-au văzut mi-au spus că soluţiile în cazul meu erau puncţia, operaţia şi un genunchi de plastic. I-am spus unui profesor de la Bucureşti că aş vrea să încerc nişte metode complementare de trata­ment, care se bazează pe concentrare, medi­taţie, vizualizare a locului bolnav, planificare a vindecării, dar profesorul mi-a spus că acelea sunt nişte prostii în care el n-are încredere. Dacă am văzut că aşa stau lucrurile, că toţi îmi spun de baston şi de cărucior, am venit aici la ţară, la mine, la Mărtineşti şi zilnic mi-am fă­cut automasaj, presopunctură, gimnastică, re­glare energetică şi multe altele încă. După 6 luni a început să se stabilizeze situaţia oa­re­cum, piciorul s-a dezumflat şi încet, încet şi-a reluat activitatea. Când m-am dus la profesor la Bucureşti, la control, el mi-a zis: “Ai văzut domnule, ce bine ţi-au făcut medicamentele pe care ţi le-am prescris, îţi mai dau încă şase luni de tratament.” Eu nu i-am mai spus că, de fapt, nu le-am luat nici pe primele, aşa că nici n-am mai cumpărat alte medicamente. Am revenit acasă şi am reluat tratamentele complementare, am făcut şi masaj în apă sărată la Turda şi într-un an de zile puteam deja să merg normal. Mai rămăsese doar un chist de 2 cm sub genunchi, despre care doctoriţa mi-a spus că nu se va închide, că aşa e boala şi că, chiar dacă se închide, apare apoi în altă parte.

- Bănuiesc că dumneavoastră nu v-aţi mulţumit cu un asemenea verdict şi că v-aţi pus iar armata de aliaţi să vă ajute, nu?

- Să ştii că i-am pus la lucru şi chistul a dispărut în 5 zile. I-am pus însă într-o altă formă decât în cazul ficatului, dar nu-mi prea place să povestesc despre asta, pentru că mulţi nu pricep şi batjocoresc metoda. Este o vindecare cu lumină violetă care este bine­făcătoare. Lumina violetă fiind la marginea spectrului are nişte energii speciale. Linişteşte şi vindecă. De altfel, eu am practicat şi metoda Silva de liniştire şi de ajungere în stadiul alfa. Concret, am rugat-o pe doc­toriţă să-mi arate o imagine interioară a chistului. “Păi, degeaba vi-l arăt, că ăsta nu se mai vindecă, tot o să se mute de colo, colo şi nu mai scăpaţi de el.” Am insistat să mi-l arate. “Domnişoară, i-am zis, numa’ arată-mi-l, vorba ciobanului, că de restul mă ocup eu.” Mi-a arătat radiografia genunchiului, ce avea o formă confuză şi o linie albă, unde era loca­lizat chistul. M-am dus acasă şi mi-am imaginat că pun la baza genunchiului deformat o fantă de lumină violetă, că aceasta se ridică treptat, acoperă tot ge­nunchiul şi nu se mai vede dunga aceea albă, a chis­tului. A doua zi, am făcut acelaşi exerciţiu, îmi ima­ginam genunchiul tot violet, a treia zi, la fel, a patra, la fel şi în a cincea zi chistul a dispărut. Dar cum e posibil, o să mă întrebaţi şi vă răspund aşa cum mi-au spus şi mie alţii, mult mai specializaţi decât mine în asemenea metode de tratare. Vindecarea s-a făcut prin minte. În momentul în care am închis mental boala în partea aceea a corpului, (prin imaginarea culorii vio­lete vindecătoare) celulele genunchiului au făcut o în­trebare la creier. “Şefule, aici s-a dat ordin că-i vin­decat, dar în spatele luminii nu e vindecat. Ce fa­cem?” “Vindecaţi!” a zis creierul. Aşa se vindecă orice parte a organismului. Mental. Dar asta presu­pune să depăşeşti emoţiile negative, să te concentrezi şi să te autocontrolezi în orice moment. Eu pot acum să fac aceste exerciţii de autocontrol foarte repede, pentru că le practic de multă vreme. Nici nu ştiţi cât este de mare puterea gândului. Niciodată să nu spui că eşti bolnav. Niciodată să nu spui că eşti bătrân, sau nefericit, sau supărat. Tot timpul să ai în faţă partea bună a vieţii, a existenţei. Să spui mereu, chiar dacă nu e chiar aşa, “sunt sănătos, sunt tânăr, în putere, sunt fericit, sunt mulţumit”.

“Boala se naşte în minte şi tot acolo se vindecă”
- În literatura, medicina şi filozofia orientală se afirmă că este necesar să existe un echi­libru în tot şi în toate;, credeţi că ceva din viaţa dumneavoastră a atras îmbolnăvirea?

- Mintea mea a atras boala. Boala se naşte în minte şi tot aco­lo se şi vindecă. Toţi avem păcate, unele mai mari, altele mai mici. De la minciună şi mândrie, până la invidie, egoism şi ură, de la lene şi gelozie, până la ignoranţă, poftă şi necunoaştere. Toate sunt păcate care, într-un fel sau în al­tul, sunt pedepsite. Dar poate că mai intervin şi păcate ale înain­taşilor din cine ştie a câta gene­raţie. Totul se plăteşte pe lumea asta, nimic nu rămâne nepedepsit, iar scopul final al acestei judecăţi supreme este reinstaurarea echi­librului între toate şi aceasta se poate face prin puterea minţii. Ceea ce gândeşti, spun orientalii, aia eşti. Boala apare mai întâi în minte şi tot în puterea minţii stă şi vindecarea ei, dar şi salvarea în faţa provo­cărilor tot mai stresante ale timpului în care trăim. Tibetanii au trei metode de apă­rare şi salvare de stres. Lăsaţi-mă să vi le spun pentru că pot ajuta pe mulţi oameni. Prima este metoda antidotului: dacă cineva se gân­deşte la tine cu ură, tu trebuie să te gândeşti la el cu iubire. Este cea mai simplă formă de apărare. Dacă ţipă la tine, răspunde-i liniştit. A doua metodă este aceea a conştientizării: dacă cineva te urăşte, tu trebuie să înţelegi că ura este trecătoare, pentru că totul este zădărnicie, după cum spune şi Ecleziastul. Şi-n momen­tul în care vin ca o avalanşă necazu­rile asupra ta, tu trebuie să te gândeşti că toate sunt tre­cătoare şi că vor lua sfârşit. Prin a treia me­todă, foloseşti emoţiile negative ca şi cata­li­zator. Este ca şi cum ai cădea în mare şi te-ai folosi de forţa valurilor ca să ieşi la mal. Este cea mai periculoasă din cele trei, care sunt toate o cheiţă de deschidere a minţii şi a su­fletului şi de înţelegere a vieţii. Despre această metodă, nu­mită a Păunului, înţeleptul Mila­repa zice că este ca şi cum ai lua un giuvaer de pe capul unei vipere, care se poate întoarce în orice moment asupra ta să te muşte. Astea-s metode de a te apăra de stres. Din păcate, noi nu le cu­noaş­tem şi nici nu le practicăm. Îţi face unul rău…. “te-n cur pe mă-ta, stai că-ţi arăt eu ci­ne-s!”, cam aşa zice românul nostru. Noi nu răspundem cu dra­goste, răspundem tot cu ură la ceea ce ni se face. Or, trebuie să în­văţăm că cea mai pu­ter­nică formă de apă­rare în lu­mea periculoasă în care tră­im este Iubirea. O spun şi vă rog să scrieţi cu literă mare pentru că alături de libertate, dreptate şi pace, Iubirea este unul dintre ţe­lurile şi idea­lu­rile oamenilor de pretu­tin­deni şi ea stă ca o regină pe primul loc.

“Mi-am modificat total viaţa”

- Sunteţi un mare actor, profesor, poet, măr­tu­risirile de acum arată publicului o altă faţă a omului Dorel Vişan. Toată această experienţă personală de vindecare a pornit din dorinţa de a trăi. Dincolo de fap­tul că v-aţi re­câştigat sănătatea, ce altceva aţi mai învăţat în aceşti ani?

- Am ajuns la concluzia că poţi muri din lumea asta, fără să ştii cine eşti, adică fără să ştii unde-i popa cu crucea. Or, se ştie că omul care trăieşte în confuzie nu poate fi un om sănătos, pen­tru că nu judecă bi­ne. Primul câştig es­te că am ajuns să mă cunosc foarte bine şi că am înţeles că poţi să te ajuţi singur, da­că-ţi disciplinezi min­­tea. Am fost în lumea întreagă pen­tru a învăţa din înţe­lep­ciunea medicinii tradiţionale de pre­tu­tindeni. Am călă­torit în Noua Zee­lan­dă, Australia, Chi­na, Congo, India, Vietnam, Mexic, Uruguay, Pa­ra­guay, Argentina, Tibet, Thailanda, Peru, Cambodgia, Japonia, Canada, nici nu mai ştiu pe unde n-am fost şi peste tot pe unde am umblat, am văzut cât de mult preţuiesc oamenii simplitatea, naturalul, tra­iul în aer liber, aproape de pământ, în concordanţă cu ciclurile mari ale anotimpurilor. Eu mi-am modi­ficat total viaţa. Trăiesc acum într-o casă ţărănească, lângă Cluj, lucrez zilnic în grădină, am plantat pomi, viţă-de-vie, am stupi, flori, straturi de castraveţi, cea­pă şi mor­covi, usturoi; fac zilnic exerciţii fizice, am ajuns la câte 100 de abdomene pe zi, fac automasaj, gim­nastică, de la o oră şi jumătate, până la trei ore pe zi. Ninge, plouă, picură de rouă, numai asta am de făcut şi asta fac. Când a fost baiul mare, am respectat o dietă severă, acuma e mai relaxată, am adoptat o cale de mijloc. E drept însă, câteodată, tot într-o parte mă trage şi mai mănânc şi ce nu-i potrivit. Altfel, n-am încetat să învăţ să trăiesc cât mai simplu.

În pragul casei, mulţumit că şi-a găsit sănătatea şi liniştea multe pot despre corpul meu. Cunosc, de exem­plu, cele 5 forme de respiraţie, înţeleg cum se poate con­duce energia în corp, unde sunt meridianele, unde locurile de blocare a energiei, cum se poate educa şi stăpâni voinţa, cum să scap de cele trei otrăvuri mari ale lumii: ura, pofta şi iluzia. Oi, Doamne, câtă zoală, câte exerciţii, cât studiu, până am ajuns să înţeleg, cât de cât, ce-i cu mine pe lumea asta! Până am în­ţe­les că trupul singur are tot ce-i trebuie ca să se vin­de­ce şi să se refacă. Alopatia, medicina clasică, vindecă partea, dar omul trebuie să vindece întregul. Un corp uzat nu trebuie reparat pe ici, pe colo, ci “refăcut” în totalitate prin hrănirea cu energie naturală, aceea pe care o primeşte şi copilul la naştere. Această forţă de refacere a sănătăţii au intuit-o şi popoarele primitive care au folosit însă şi puterea poveştilor şi a miturilor, a artei, în general, pentru întoarcerea la lucrurile an­ces­trale şi, mai ales, la Lumina dintâi sub care Dum­ne­zeu i-a dăruit omului din energia Lui vie şi vinde­cătoare.

(Preluat de pe http://www.formula-as.ro )

Asculta Radio Vocea Sufletului! Muzica si emisiuni pentru sufletul tau
http://radiovoceasufletului.ro